Autobiografie - Partea Intai

"Cheltuiti-i banii ca sa nu zica ma-sa ca a stat nemancata."


In toamna lui 2001, incepeau inscrierile la balet, la doamna Aneta Dutu, al carei prestigiu se baza pe meritele sale incontestabile in coregrafie. Ioana, o fetita de cinci ani, firava si anemica, avea un vis. Sa devina o prima ballerina la teatrul Bolshoi.
Pe masura ce micuta crestea, mama ei era de acord cu viata de artist ce si-o dorea copilul, inconstient de consecinte. Dar daca dorinta era asa de arzatoare... Au plecat inspre Palatul Copiilor.
"Tin minte si acum, aveam doua codite; erau prinse cu elasticele mele preferate, roz. Mama imi luase un costum de gimnastica bej deschis, de care eu eram foarte mandra, considerandu-l la fel ca al Nadiei Comaneci. Cand am intrat in sala de balet, nu era niciun copil. Doar parchetul uitat de timp, care scartaia in chaine-uri si foiette-uri gratioase. Lumina, care patrundea greu prin perdeaua de pe vremea bunicii, nu facea decat sa se reflecte in oglinzile mari si impunatoare ale salii. Nu era nimeni la bara, nimeni care sa-si intinda gratios varful degetelor sau sa-si aplece pieptul peste piciorul perfect intins. Am salutat si ni s-a raspuns."
Doamna Dutu a pasit usor si elegant, cu silueta-i subtire si mica, plapanda, spre noile venite. L-a luat pe copil si l-a dus la bara. "Tine-te cu mainile de bara, stai dreapta si uita-te la propria-ti figura in oglinda." In urmatoarele secunde ii ridicase piciorul drept si i-l lipise Ioanei de ureche. "Flori, vino repede sa vezi ce-avem aici!"

"Cea mai placuta amintire pe care o am este indeosebi inainte si dupa repetitiile de balet. Era cel mai mare rasfat sa-mi aleg culorile clamelor cu care mama avea sa-mi prinda parul, in forma unei coronite in jurul capului. Si era cel mai satisfacator sacrificiu sa trag de coada parului pe-atunci prea scurta atunci cand imi cambram spatele si imi priveam chipul inrosit in oglinda salii. Si ce amuzant era sa numaram 20 de secunde de stat in spagat sau sa ne potrivim picioarele pentru avea calcaiele perfect apropiate, iar varfurile simetric departate. Iar ceea ce-mi placea cel mai mult era cand imi cumpara mama ace, fileuri sau altele pentru coc. Desigur ca ma imbufnam, amintindu-mi ca am parul prea scurt si prea putin pentru ele."
Dar fericirea n-a durat mult. Ioana se nascuse cu picioarele predispuse la boli, inclusiv faptul ca nu-si putea reface mersul infantil, acela cu varfurile in interior. La balet i se cerea chiar opusul, fapt pentru care dupa o luna plangea in fiecare zi de durere. A fost cu atat mai trist atunci cand, pregatita fiind sa intre in spectacol ca si solista, o alta fata i-a luat locul pentru alte "merite"...de domeniul pungii.
"Acea zi e una dintre acele zile pe care nu le uiti niciodata. Face parte din topul celor mai nefericite zile din viata mea. Am venit acasa de la repetitie, n-am mancat toata ziua si am stat pe jos, in camera mea, plangand de durere fizica si nu numai. Doua ore m-a tinut mama in brate, spunandu-mi ca nu e motiv sa renunt. Dar eu voiam sa renunt. Mi-e teama ca nu eram prea puternica."


In toamna lui 2002, la 6 ani, Ioana incepea ultimul an de gradnita si singurul, de altfel. Restul copilariei se rezuma la hoinarit pietele si balciurile Bucurestiului, impreuna cu bunica sa. Nu prea stia ea ce-avea sa se intample in locul acela cu multi copii, dar cert este ca ura grisul cu lapte din diminetile de iarna de la gradinita.
"Nu stiu daca peste tot era asa, dar acolo aveam doua educatoare. Una de dimineata, si una de dupa-amiaza. Lucrau in schimburi, o saptamana fiind educatoarea x de dimineata si y dupa, o saptamana invers. Nu-mi aduc aminte sa-mi fi placut de vreuna dintre ele. Si cu siguranta nu-mi placea de doamna Ursu, bucatareasa, care imi indesa grisul cu lapte pe gat.
Locul unde se tineau orele de sport, adica un hol al gradinitei, aveau si oglinzi precum in sala de balet pe care o stiam eu. Era dureros sa-mi privesc chipul acum ceva mai matur, cozile ceva mai lungi. Nu mai eram balerina. Si nici ca mai aveam sa fiu.
La doua saptamani dupa inceperea anului, orele de sport aveau sa se schimbe in ore de dans. Educatoarea noastra draga ne anuntase de venirea unui coregraf cunoscut, tanar si in cautare de talente. Ne aliniase pe toti in asteptarea lui, stand pe jumatatile de scaune din hol. Dupa mai bine de o ora de asteptat, a intrat un barbat inalt, subtire, tuns scurt si imbracat foarte lejer. Ne-a salutat si ne-a zambit. Numele lui era Catalin Ghica."