Fiindca tot nu fac bagaje pentru maine, si nici nu ii formatez iPod-ul Andreei (dar o s-o fac), am acceptat sa fac leapsa de la Irin. N-am s-o dau nimanui mai departe, evident pentru ca Irina este oricum singura persoana interesata de blogul meu. Nu scriu pentru "subscribers", asta sa fie clar. Scriu sa fac "muschi la creier".
Leapsa asta zice sa-mi aleg o trupa/un artist si sa raspund la anumite intrebari cu piese din discografia lor. Foarte tare! Eu aleg Gogol Bordello.
1. Esti baiat sau fata?
Sally
2. Descrie-te!
60 revolutions
3. Cum se simt oamenii in preajma ta?
Start Wearing Purple
4. Cum ti-ai descrie relatia anterioara?
East Infection (fara caterinca!:|:)) )
5. Dar pe cea actuala?
Supertheory of Supereverything
6. Ce parere ai despre iubire?
Alcohol
7. Unde ai vrea sa te afli acum?
Avenue B
8. Cum e viata ta?
Super Taranta!
9. Ce ai cere daca ai putea sa-ti pui o singura dorinta?
Harem in Tuscany
10. Spune ceva inteligent.
Immigrant Punk :))
And the end. Propun o leapsa asemanatoare, dar pe versuri dintr-o singura melodie, si mai multe intrebari. Noapte bunaaaaaaaaaaa.
duminică, 18 aprilie 2010
duminică, 28 februarie 2010
Autobiografie - Partea Intai
"Cheltuiti-i banii ca sa nu zica ma-sa ca a stat nemancata."
In toamna lui 2001, incepeau inscrierile la balet, la doamna Aneta Dutu, al carei prestigiu se baza pe meritele sale incontestabile in coregrafie. Ioana, o fetita de cinci ani, firava si anemica, avea un vis. Sa devina o prima ballerina la teatrul Bolshoi.
Pe masura ce micuta crestea, mama ei era de acord cu viata de artist ce si-o dorea copilul, inconstient de consecinte. Dar daca dorinta era asa de arzatoare... Au plecat inspre Palatul Copiilor.
"Tin minte si acum, aveam doua codite; erau prinse cu elasticele mele preferate, roz. Mama imi luase un costum de gimnastica bej deschis, de care eu eram foarte mandra, considerandu-l la fel ca al Nadiei Comaneci. Cand am intrat in sala de balet, nu era niciun copil. Doar parchetul uitat de timp, care scartaia in chaine-uri si foiette-uri gratioase. Lumina, care patrundea greu prin perdeaua de pe vremea bunicii, nu facea decat sa se reflecte in oglinzile mari si impunatoare ale salii. Nu era nimeni la bara, nimeni care sa-si intinda gratios varful degetelor sau sa-si aplece pieptul peste piciorul perfect intins. Am salutat si ni s-a raspuns."
Doamna Dutu a pasit usor si elegant, cu silueta-i subtire si mica, plapanda, spre noile venite. L-a luat pe copil si l-a dus la bara. "Tine-te cu mainile de bara, stai dreapta si uita-te la propria-ti figura in oglinda." In urmatoarele secunde ii ridicase piciorul drept si i-l lipise Ioanei de ureche. "Flori, vino repede sa vezi ce-avem aici!"
"Cea mai placuta amintire pe care o am este indeosebi inainte si dupa repetitiile de balet. Era cel mai mare rasfat sa-mi aleg culorile clamelor cu care mama avea sa-mi prinda parul, in forma unei coronite in jurul capului. Si era cel mai satisfacator sacrificiu sa trag de coada parului pe-atunci prea scurta atunci cand imi cambram spatele si imi priveam chipul inrosit in oglinda salii. Si ce amuzant era sa numaram 20 de secunde de stat in spagat sau sa ne potrivim picioarele pentru avea calcaiele perfect apropiate, iar varfurile simetric departate. Iar ceea ce-mi placea cel mai mult era cand imi cumpara mama ace, fileuri sau altele pentru coc. Desigur ca ma imbufnam, amintindu-mi ca am parul prea scurt si prea putin pentru ele."
Dar fericirea n-a durat mult. Ioana se nascuse cu picioarele predispuse la boli, inclusiv faptul ca nu-si putea reface mersul infantil, acela cu varfurile in interior. La balet i se cerea chiar opusul, fapt pentru care dupa o luna plangea in fiecare zi de durere. A fost cu atat mai trist atunci cand, pregatita fiind sa intre in spectacol ca si solista, o alta fata i-a luat locul pentru alte "merite"...de domeniul pungii.
"Acea zi e una dintre acele zile pe care nu le uiti niciodata. Face parte din topul celor mai nefericite zile din viata mea. Am venit acasa de la repetitie, n-am mancat toata ziua si am stat pe jos, in camera mea, plangand de durere fizica si nu numai. Doua ore m-a tinut mama in brate, spunandu-mi ca nu e motiv sa renunt. Dar eu voiam sa renunt. Mi-e teama ca nu eram prea puternica."
In toamna lui 2002, la 6 ani, Ioana incepea ultimul an de gradnita si singurul, de altfel. Restul copilariei se rezuma la hoinarit pietele si balciurile Bucurestiului, impreuna cu bunica sa. Nu prea stia ea ce-avea sa se intample in locul acela cu multi copii, dar cert este ca ura grisul cu lapte din diminetile de iarna de la gradinita.
"Nu stiu daca peste tot era asa, dar acolo aveam doua educatoare. Una de dimineata, si una de dupa-amiaza. Lucrau in schimburi, o saptamana fiind educatoarea x de dimineata si y dupa, o saptamana invers. Nu-mi aduc aminte sa-mi fi placut de vreuna dintre ele. Si cu siguranta nu-mi placea de doamna Ursu, bucatareasa, care imi indesa grisul cu lapte pe gat.
Locul unde se tineau orele de sport, adica un hol al gradinitei, aveau si oglinzi precum in sala de balet pe care o stiam eu. Era dureros sa-mi privesc chipul acum ceva mai matur, cozile ceva mai lungi. Nu mai eram balerina. Si nici ca mai aveam sa fiu.
La doua saptamani dupa inceperea anului, orele de sport aveau sa se schimbe in ore de dans. Educatoarea noastra draga ne anuntase de venirea unui coregraf cunoscut, tanar si in cautare de talente. Ne aliniase pe toti in asteptarea lui, stand pe jumatatile de scaune din hol. Dupa mai bine de o ora de asteptat, a intrat un barbat inalt, subtire, tuns scurt si imbracat foarte lejer. Ne-a salutat si ne-a zambit. Numele lui era Catalin Ghica."
In toamna lui 2001, incepeau inscrierile la balet, la doamna Aneta Dutu, al carei prestigiu se baza pe meritele sale incontestabile in coregrafie. Ioana, o fetita de cinci ani, firava si anemica, avea un vis. Sa devina o prima ballerina la teatrul Bolshoi.
Pe masura ce micuta crestea, mama ei era de acord cu viata de artist ce si-o dorea copilul, inconstient de consecinte. Dar daca dorinta era asa de arzatoare... Au plecat inspre Palatul Copiilor.
"Tin minte si acum, aveam doua codite; erau prinse cu elasticele mele preferate, roz. Mama imi luase un costum de gimnastica bej deschis, de care eu eram foarte mandra, considerandu-l la fel ca al Nadiei Comaneci. Cand am intrat in sala de balet, nu era niciun copil. Doar parchetul uitat de timp, care scartaia in chaine-uri si foiette-uri gratioase. Lumina, care patrundea greu prin perdeaua de pe vremea bunicii, nu facea decat sa se reflecte in oglinzile mari si impunatoare ale salii. Nu era nimeni la bara, nimeni care sa-si intinda gratios varful degetelor sau sa-si aplece pieptul peste piciorul perfect intins. Am salutat si ni s-a raspuns."
Doamna Dutu a pasit usor si elegant, cu silueta-i subtire si mica, plapanda, spre noile venite. L-a luat pe copil si l-a dus la bara. "Tine-te cu mainile de bara, stai dreapta si uita-te la propria-ti figura in oglinda." In urmatoarele secunde ii ridicase piciorul drept si i-l lipise Ioanei de ureche. "Flori, vino repede sa vezi ce-avem aici!"
"Cea mai placuta amintire pe care o am este indeosebi inainte si dupa repetitiile de balet. Era cel mai mare rasfat sa-mi aleg culorile clamelor cu care mama avea sa-mi prinda parul, in forma unei coronite in jurul capului. Si era cel mai satisfacator sacrificiu sa trag de coada parului pe-atunci prea scurta atunci cand imi cambram spatele si imi priveam chipul inrosit in oglinda salii. Si ce amuzant era sa numaram 20 de secunde de stat in spagat sau sa ne potrivim picioarele pentru avea calcaiele perfect apropiate, iar varfurile simetric departate. Iar ceea ce-mi placea cel mai mult era cand imi cumpara mama ace, fileuri sau altele pentru coc. Desigur ca ma imbufnam, amintindu-mi ca am parul prea scurt si prea putin pentru ele."
Dar fericirea n-a durat mult. Ioana se nascuse cu picioarele predispuse la boli, inclusiv faptul ca nu-si putea reface mersul infantil, acela cu varfurile in interior. La balet i se cerea chiar opusul, fapt pentru care dupa o luna plangea in fiecare zi de durere. A fost cu atat mai trist atunci cand, pregatita fiind sa intre in spectacol ca si solista, o alta fata i-a luat locul pentru alte "merite"...de domeniul pungii.
"Acea zi e una dintre acele zile pe care nu le uiti niciodata. Face parte din topul celor mai nefericite zile din viata mea. Am venit acasa de la repetitie, n-am mancat toata ziua si am stat pe jos, in camera mea, plangand de durere fizica si nu numai. Doua ore m-a tinut mama in brate, spunandu-mi ca nu e motiv sa renunt. Dar eu voiam sa renunt. Mi-e teama ca nu eram prea puternica."
In toamna lui 2002, la 6 ani, Ioana incepea ultimul an de gradnita si singurul, de altfel. Restul copilariei se rezuma la hoinarit pietele si balciurile Bucurestiului, impreuna cu bunica sa. Nu prea stia ea ce-avea sa se intample in locul acela cu multi copii, dar cert este ca ura grisul cu lapte din diminetile de iarna de la gradinita.
"Nu stiu daca peste tot era asa, dar acolo aveam doua educatoare. Una de dimineata, si una de dupa-amiaza. Lucrau in schimburi, o saptamana fiind educatoarea x de dimineata si y dupa, o saptamana invers. Nu-mi aduc aminte sa-mi fi placut de vreuna dintre ele. Si cu siguranta nu-mi placea de doamna Ursu, bucatareasa, care imi indesa grisul cu lapte pe gat.
Locul unde se tineau orele de sport, adica un hol al gradinitei, aveau si oglinzi precum in sala de balet pe care o stiam eu. Era dureros sa-mi privesc chipul acum ceva mai matur, cozile ceva mai lungi. Nu mai eram balerina. Si nici ca mai aveam sa fiu.
La doua saptamani dupa inceperea anului, orele de sport aveau sa se schimbe in ore de dans. Educatoarea noastra draga ne anuntase de venirea unui coregraf cunoscut, tanar si in cautare de talente. Ne aliniase pe toti in asteptarea lui, stand pe jumatatile de scaune din hol. Dupa mai bine de o ora de asteptat, a intrat un barbat inalt, subtire, tuns scurt si imbracat foarte lejer. Ne-a salutat si ne-a zambit. Numele lui era Catalin Ghica."
vineri, 29 ianuarie 2010
Si de ce?
"Mami, mami, si de ce oamenii sunt rai?"
Si de ce "de ce?" ?
Pentru ca oamenii vor explicatii, ca si cum uneori, intrigati de posibilitatile aratate, vor sa schimbe ceva, li se pare ca ceva nu e bine. Poate cateodata e amuzant sa te intrebi de ce, dar de cele mai multe ori e propria condamnare la moarte.
Observ, in fiecare zi, ca atunci cand oamenii isi pun intrebarea asta, tind sa creada ca gogoasa pe care tocmai au inghit-o nu e chiar atat de coapta. Cauta o explicatie, cauta un motiv, o legatura. De ce? Pentru ca nu sunt siguri, pentru ca NU STIU. Si cand nu stii, si te intrebi... incepi sa stii.
De cele mai multe ori, intr-o conversatie, rezultatul final, dupa o insiruire de "de ce?"-uri, e ceva asemanator cu "Nu sunt de acord.", "Aha, ciudat.", "Nu mi se pare corect." sau alte fraze asemanatoare. Dar desigur ca nu e tot timpul asa. Desigur ca de multe ori suntem de acord cu ipotezele auzite si intrebam doar pentru a fi totul lamurit.
Si totusi, atunci cand te intrebi, gandesti. Cand gandesti, ai o viziune. Avand o viziune, vrei s-o pui in practica. Ajungand sa pui in practica, impresionezi. Impresionezi si... ce? Astazi, raspunsul echivaleaza cu nimic mai peste tot. Dar tot astazi, in locurile din lume precum niste ferestre mici de lumina intr-o pivnita intunecata si imbacsita, raspunsul e auzit.
Schimbarea.
De ce trebuie sa induram? De ce trebuie sa ne lasam calcati in picioare? De ce trebuie sa suferim? De ce trebuie sa muncim? De ce trebuie sa platim? De ce trebuie? De ce? DE CE?
De orice natura ar fi intrebarea, naste o revolta. Da, sfanta revolta. Din ea naste dorinta, din dorinta naste fapta. Si din fapta, schimbarea. Schimbarea e binecuvantare, e renastere, mantuire. Schimbarea e eterna.
Chiar si-asa, parafrazand "Cogito, ergo sum", omului nu-i pasa de ce-i etern. Caraghioasa treaba, avand in vedere ca ceea ce cauta cu disperare toata viata e chiar vesnicia, iar el refuza sa o priveasca drept in ochi. E ca o axioma, stiti? E prea evidenta ca sa o intelegi.
Astazi, nu banii sunt putere. Fals, cat se poate de fals si de amagitor. Mi-e mila de oamenii care chiar renunta la propriile principii cladite de-a lungul timpului in favoara instalarii unei viziuni asupra vietii bazata pe ceea ce cred ei ca inseamna putere: banii. Nu e niciun romantism in ceea ce spun, nu se incearca imaginea unei lumi feerice - utopice, de altfel - in care lumea va darui o floare si va primi o inima in schimb. Nu, e pura realitate.
Informatia, oameni buni. Cunoasterea.
E ciudat si, privit dintr-un anumit unghi, e chiar indoielnic. Dar, intr-un mod foarte realist, este un calcul algebric simplu, doar ca are multi de "rezulta". Informatia este putere, iar puterea inseamna, intr-un final, bani. Nu banii inseamna putere.
Viata e un cerc si o linie dreapta totodata. Priviti copiii, ei se intreaba tot timpul si tot ei sunt nemultumiti. Ei vor schimbare, ei imbratiseaza schimbarea. E dorinta lor permanenta. Cuvintele lui mami sau lui tati nu sunt niciodata indeajuns de explicite si edificatoare si, intr-un tarziu, obositi, doborati, renunta. Si revin.
Copiii sunt puri, copiii sunt noi. Sunt curati si viziunea lor e diferita. E numai vina noastra ca le bagam toate prostiile in cap. Da, imi pare rau s-o spun. E cazul sa intoarceti oglinda, parinti, si sa va uitati la dumneavoastra. Va plangeti de ce a ajuns copilul dumneavoastra? Il condamnati pe el si pe anturajul sau? Cine a comercializat toate rahaturile care l-au educat atat de frumos? Cine castiga milioane/miliarde/trilioane de pe urma celor mai mari mizerii? Din cauza setei voastre de bani fara limita. NUMAI DIN CAUZA VOASTRA, OAMENI DE NIMIC CE SUNTETI.
Si pentru ca sunteti ignoranti. Pentru ca nu va intrebati si nu vreti raspunsuri. Pentru ca vreti rezultate, nu raspunsuri. Evitati teorii si ipoteze, vreti certitudini. Refuzati vise, voi vreti doar realitate. Pai daca pentru fiecare ar deveni realitate orice vis, praful s-ar alege de noi.
Si uite asa, lenesul mai mult alearga. Nu vrea sa stie si pleaca precum natangul la drum.
Imi doresc ca lumea sa aiba doar copiii. Copiii vor sa stie, chiar daca nu au adulti de la care sa afle. Ei gasesc o cale sa stie. Si pentru ca raspunsurile lumineaza intunericul infinitului, vor sa schimbe. Copiii sunt tot ce-a mai ramas bun pe Pamant.
"Mami, mami, si de ce oamenii sunt rai?"
Mami e prea ocupata ca sa-ti raspunda, nu vrea sa-ti impuie capul cu asemenea notiuni mizerabile. Si in plus, ea isi doreste sa o intrebi despre ea, copile. Mami ar trebui sa primeasca un sfat de la tine despre ce oja sa-si mai cumpere. Nu ti se pare firesc?
De fapt, isi doreste sa taci odata din gura, pui prea multe intrebari. Societatea nu te mai intreaba, societatea iti raspunde. De cele mai multe ori cu un pumn in fata.
Intreaba-te, muritorule. Rogu-te sa te intrebi.
Noapte buna.
Si de ce "de ce?" ?
Pentru ca oamenii vor explicatii, ca si cum uneori, intrigati de posibilitatile aratate, vor sa schimbe ceva, li se pare ca ceva nu e bine. Poate cateodata e amuzant sa te intrebi de ce, dar de cele mai multe ori e propria condamnare la moarte.
Observ, in fiecare zi, ca atunci cand oamenii isi pun intrebarea asta, tind sa creada ca gogoasa pe care tocmai au inghit-o nu e chiar atat de coapta. Cauta o explicatie, cauta un motiv, o legatura. De ce? Pentru ca nu sunt siguri, pentru ca NU STIU. Si cand nu stii, si te intrebi... incepi sa stii.
De cele mai multe ori, intr-o conversatie, rezultatul final, dupa o insiruire de "de ce?"-uri, e ceva asemanator cu "Nu sunt de acord.", "Aha, ciudat.", "Nu mi se pare corect." sau alte fraze asemanatoare. Dar desigur ca nu e tot timpul asa. Desigur ca de multe ori suntem de acord cu ipotezele auzite si intrebam doar pentru a fi totul lamurit.
Si totusi, atunci cand te intrebi, gandesti. Cand gandesti, ai o viziune. Avand o viziune, vrei s-o pui in practica. Ajungand sa pui in practica, impresionezi. Impresionezi si... ce? Astazi, raspunsul echivaleaza cu nimic mai peste tot. Dar tot astazi, in locurile din lume precum niste ferestre mici de lumina intr-o pivnita intunecata si imbacsita, raspunsul e auzit.
Schimbarea.
De ce trebuie sa induram? De ce trebuie sa ne lasam calcati in picioare? De ce trebuie sa suferim? De ce trebuie sa muncim? De ce trebuie sa platim? De ce trebuie? De ce? DE CE?
De orice natura ar fi intrebarea, naste o revolta. Da, sfanta revolta. Din ea naste dorinta, din dorinta naste fapta. Si din fapta, schimbarea. Schimbarea e binecuvantare, e renastere, mantuire. Schimbarea e eterna.
Chiar si-asa, parafrazand "Cogito, ergo sum", omului nu-i pasa de ce-i etern. Caraghioasa treaba, avand in vedere ca ceea ce cauta cu disperare toata viata e chiar vesnicia, iar el refuza sa o priveasca drept in ochi. E ca o axioma, stiti? E prea evidenta ca sa o intelegi.
Astazi, nu banii sunt putere. Fals, cat se poate de fals si de amagitor. Mi-e mila de oamenii care chiar renunta la propriile principii cladite de-a lungul timpului in favoara instalarii unei viziuni asupra vietii bazata pe ceea ce cred ei ca inseamna putere: banii. Nu e niciun romantism in ceea ce spun, nu se incearca imaginea unei lumi feerice - utopice, de altfel - in care lumea va darui o floare si va primi o inima in schimb. Nu, e pura realitate.
Informatia, oameni buni. Cunoasterea.
E ciudat si, privit dintr-un anumit unghi, e chiar indoielnic. Dar, intr-un mod foarte realist, este un calcul algebric simplu, doar ca are multi de "rezulta". Informatia este putere, iar puterea inseamna, intr-un final, bani. Nu banii inseamna putere.
Viata e un cerc si o linie dreapta totodata. Priviti copiii, ei se intreaba tot timpul si tot ei sunt nemultumiti. Ei vor schimbare, ei imbratiseaza schimbarea. E dorinta lor permanenta. Cuvintele lui mami sau lui tati nu sunt niciodata indeajuns de explicite si edificatoare si, intr-un tarziu, obositi, doborati, renunta. Si revin.
Copiii sunt puri, copiii sunt noi. Sunt curati si viziunea lor e diferita. E numai vina noastra ca le bagam toate prostiile in cap. Da, imi pare rau s-o spun. E cazul sa intoarceti oglinda, parinti, si sa va uitati la dumneavoastra. Va plangeti de ce a ajuns copilul dumneavoastra? Il condamnati pe el si pe anturajul sau? Cine a comercializat toate rahaturile care l-au educat atat de frumos? Cine castiga milioane/miliarde/trilioane de pe urma celor mai mari mizerii? Din cauza setei voastre de bani fara limita. NUMAI DIN CAUZA VOASTRA, OAMENI DE NIMIC CE SUNTETI.
Si pentru ca sunteti ignoranti. Pentru ca nu va intrebati si nu vreti raspunsuri. Pentru ca vreti rezultate, nu raspunsuri. Evitati teorii si ipoteze, vreti certitudini. Refuzati vise, voi vreti doar realitate. Pai daca pentru fiecare ar deveni realitate orice vis, praful s-ar alege de noi.
Si uite asa, lenesul mai mult alearga. Nu vrea sa stie si pleaca precum natangul la drum.
Imi doresc ca lumea sa aiba doar copiii. Copiii vor sa stie, chiar daca nu au adulti de la care sa afle. Ei gasesc o cale sa stie. Si pentru ca raspunsurile lumineaza intunericul infinitului, vor sa schimbe. Copiii sunt tot ce-a mai ramas bun pe Pamant.
"Mami, mami, si de ce oamenii sunt rai?"
Mami e prea ocupata ca sa-ti raspunda, nu vrea sa-ti impuie capul cu asemenea notiuni mizerabile. Si in plus, ea isi doreste sa o intrebi despre ea, copile. Mami ar trebui sa primeasca un sfat de la tine despre ce oja sa-si mai cumpere. Nu ti se pare firesc?
De fapt, isi doreste sa taci odata din gura, pui prea multe intrebari. Societatea nu te mai intreaba, societatea iti raspunde. De cele mai multe ori cu un pumn in fata.
Intreaba-te, muritorule. Rogu-te sa te intrebi.
Noapte buna.
luni, 13 iulie 2009
Fara titlu
In una dintre discutiile lungi cu prietena mea, ea imi expune o teorie, auzita de la un alt prieten, cum ca "noi ne indragostim de actiunile oamenilor", asadar implicit nu de ei insisi.
Recunosc ca la primul auz al acestei "teorii" m-am revoltat. Cum adica, simtim fluturasi doar pentru ca ala/aia zambeste sau ca merge?! Mi se parea ceva absurd, pana cand am inceput sa ma gandesc la aceasta problema.
Ceea ce i-am spus dupa cateva minute acestei tipe ( si anume Yume ), a fost ca da, actiunile noastre sunt lucruri observate foarte des si amanuntit de restul oamenilor, insa ele, prin felul nostru de-a le faptui, ne formeaza obisnuintele, ce devin caracterul. In final, devin ceea ce noi suntem.
Asadar, indraznesc sa-l contrazic pe autorul teoriei si sa-i spun ca noi, de fapt, chiar ne indragostim de oameni pentru ceea ce sunt.
"Caci dragostea este totul, iar totul este facut mai ales din nimic."
Recunosc ca la primul auz al acestei "teorii" m-am revoltat. Cum adica, simtim fluturasi doar pentru ca ala/aia zambeste sau ca merge?! Mi se parea ceva absurd, pana cand am inceput sa ma gandesc la aceasta problema.
Ceea ce i-am spus dupa cateva minute acestei tipe ( si anume Yume ), a fost ca da, actiunile noastre sunt lucruri observate foarte des si amanuntit de restul oamenilor, insa ele, prin felul nostru de-a le faptui, ne formeaza obisnuintele, ce devin caracterul. In final, devin ceea ce noi suntem.
Asadar, indraznesc sa-l contrazic pe autorul teoriei si sa-i spun ca noi, de fapt, chiar ne indragostim de oameni pentru ceea ce sunt.
"Caci dragostea este totul, iar totul este facut mai ales din nimic."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
